Raport de tura Nepal 2013

admin

Wednesday, May 29, 2013 - 13:21

Ieșirea organizată de noi anul acesta a fost de vis! Mult mai mult decât am sperat din toate punctele de vedere: aventură, zboruri, prieteni...

Din grupul de anul acesta au făcut parte: Adi Arustei, Vlad Damian (verii), Francisca Mathe-Kiss, Istvan Kiss, Sorin Dumitrescu, Mugur Chirilescu, Sandrinio Neagu, Stefan Adam și eu, Iamina Ilea. Am ajuns in Katmandu în seara zilei de 10 februarie, obosiți după lungile ore petrecute prin aeroporturi, dar am fost întâmpinați bine, cu masa pusă și restaurantul rezervat, de către partenertul nostru din Nepal...și după ce ne-am văzut cu burțile pline am fost fericiți.

La ora aceea deja totul e închis în Katmandu curentul se ia în Nepal între anumite ore. Deci pe scurt am ajuns în beznă totală. Am petrecut o zi în Katmandu și lumea din grup s-a împrăștiat care pe unde.   

Cea mai distractivă experiență a fost să mergem cu ricșele (nu și pentru cei care ne duceau pe noi și trebuiau să dea la pedală) prin întunericul și aglomerația din Katmandu...dacă crede cineva că zborul poate să fie o senzație tare...nu ați văzut nimic....

Drumul către Pokhara a fost jumătate în autocar, jumătate în bărci de rafting.

A fost o zi minunată, deși nu am avut costume de neopren cum ni se spusese inițial....”Neoprene? What is neoprene?” ne-a întrebat ghidul de rafting, „We don't use neoprene in Nepal”.....în tipicul stil nepalez, am descoperit la fața locului mici neconcordanțe de care am facut haz și care, până la urmă, au adăugat sare și piper întregii situații. Și acum imi vine să râd când îmi amintesc de Adi care într-o primă fază se dezbrăcase în costum de baie ca să nu își ude hainele, în timp ce noi restul nu știam ce să mai tragem pe noi....și la umbră nu era foarte cald. Primele contacte cu apa ne-au convins că aveam dreptate...era foarte rece...:) cu toate astea a fost extrem de distractiv și frumos.

Într-un exces de zel am sărit în apă câțiva din noi ....dar ne-am uscat în pauza de masă, după care am continuat o bucată tot pe râu într-un râs și haz general...în special la adresa uneia din bărci care era găurită și lua apă la greu...mai ales pentru că ghidul din barca respectivă căzuse la un moment dat prin gaură sub barcă. :D

Ajunși în Pokhara abea am așteptat să zburăm...și am zburat. Însă primele zile nu au fost strălucite...am zburat, dar nu chiar așa bine cum am fi vrut noi. Au fost câteva zile cu cer acoperit și după aceea a intrat un front...a plouat 2 zile în continuu, iar noi nu am zburat deloc 3 zile. În timpul acesta unii din trupă au închiriat motoare (ce poate face un parapantist într-o zi in care plouă cu găleata?....să se dea cu motorul bineînțeles....) și au făcut o excursie în împrejurimi sub protecția unor pelerine de ploaie mega-comice.....cu sau fără pelerine...a fost o experiență similară cu cea de la rafting.....Din ploaie și apă am avut parte cu vârf și îndesat, trebuia să urmeze ceva mai bun.... știam că după ploaia asta vor veni zilele promise. Și au venit....Au început zilele de vis, stabile, însorite, cu aerul cristalin și crestele ninse cu zăpadă...

Într-una din zile a fost grevă generală în Nepal și nu am avut taxiuri care să ne ducă la decolare asa ca am urcat pe jos împreună cu Tomi, care știa o rută mai lejeră până la decolare. A fost o zi minunată.

Am fost peste 30 de români în Pokhara în perioada aceea împreună cu piloții de tandem care lucrează acolo și cei care au venit în afara grupului nostru. A fost ca un festival de parapantă de la noi....doar că eram la celălalt capăt al lumii. Am petrecut zile minunate împreună. Am simţit că am fost uniţi, că ne-am ajutat unii pe alţii, ceea ce e mare lucru între români.

Am zburat pe lângă Korchon mai multe zile la rând împreună cu câțiva din piloții din trupă.   

Varful Korchon (3600m) este locul unde acum 2 ani am urcat pe jos sperând că, dimineața devreme, înainte să se formeze primele cumulizări, o să zburăm cât mai aproape de Machapuchrre(6993m), celebrul vârf în formă de coadă de pește, al cărui formă piramidală poate fi zărit din Pokhara. De fapt acest vârf dezvăluie diferite forme de animale în funcție de unghiul din care este privit. Dinspre Lakeside are foma de tigru, iar coada de pește se vede doar din sud-vest, de pe traseul care duce spre Annapurna Base Camp. Urma să înceapă Nepal Open, iar în timpul concursului decolarea a fost închisă pentru piloții din afara concursului, până după închiderea ferestrei de zbor. De aceea am decis într-o doară, împreună cu Adi și Vlad, dimineața în fața taxiului, că dacă ziua ne permite, să facem un zbor bivuac cu o noapte de dormit sub Korchon. Nu aveam nimic special cu noi....îmi cumpărasem o brichetă să puteam face un foc.... aveam câte o sticlă de apă de un litru, un pachet de biscuiți fiecare și câte un Bounty (care sus am constatat că era expirat și stricat)....și hainele în care zburam în mod obișnuit. Sus este un refugiu cu acoperiș albastru și am decis că dormim în selete înveliți în parapante.....planul era simplu. După ce am decolat am vorbit prin stație cu Tomi, care între timp terminase tandemurile pe ziua respectivă și urcase să zboare cu simpla. A aflat și el de planul nostru și ne-am întâlnit cu toții sub Korchon, la refugiul de pe Kumai Danda la 3200m. Eram extrem de fericiți....poate nu pentru că făcusem un zbor nemaivăzut până atunci, dar eram noi, eram împreună într-un loc deosebit și asta conta.

Tomi era și mai sumar îmbrăcat...doar un hanorac, pantaloni subțiri, mănuși găurite și adidași. Acolo norocul ne-a surâs pentru că am dat de un grup de francezi (mai exact 5) care plănuiseră și ei același lucru. Erau 2 tandemuri și o simplă. Unul dintre francezi lucra la o fima locală și știa secretele refugiului care s-a emancipat destul de mult în ultimii ani. ...avea uși, erau astupate găurile din perete, acoperișul era schimbat, erau saltele înăuntru, termoizolante, niște saci de dormit...mai murdărei...dar acolo era lux!...ce mai?...era butelie de gaz, aragaz, vase de gătit, tacâmuri, baterie solară pentru becuri...era de mâncare un cioloboc plin cu orez, condimente...și în spate era și un butoi cu apă. Și surpriza plăcută a fost că francezii s-au pus pe tăiat lemne, gătit supe la plic și toate celelalte și noi am beneficiat recunoscători de pe urma strădaniei lor. Din păcate asta e singura poză pe care o am cu ei...nici măcar nu le știu numele.

Am făcut un foc mare la care Tomi a încercat să își usuce adidașii în timp ce noi restul ne tot învârteam în jurul lui în funcție de direcția din care bătea vântul bând satisfăcuți din supele la plic. Ne-am culcat devreme...cred că era ora 7...decisesem că era mai bine să stăm la căldură înveliți în parapante decât să suferim de frig și fum. A fost un răsărit de lună fantastic pentru că era lună plină, iar cerul s-a luminat așa încât se puteau vedea bine munții acoperiți de zăpadă. Noi eram fericiți ca niște copii care descoperiseră gaura de la macaroană

La un moment dat îl aud pe Adi sărind speriat din culcuș afirmând prezența unui paianjen mare în refugiu....într-un haz general am ajuns la concluzia că sunt șoricei și că într-adevăr îi auzeam din când în când mișunând pe la capetele noastre. :D Mă gândeam doar să nu fie rozători de parapante și chingi. Mi-a fugit gândul la experiența unui pilot bulgar care aruncase rezerva pe sub Machapuchrre pe la 4000m și peste noapte și-a ars din greșeală o bucată de aripă...ar fi vrut să decoleze din nou dimineața.....i-a luat 4 zile să coboare pe jos, dar a supraviețuit. Speram să nu ajung în situația asta din cauza unui șoarece.

Dimineața ne-a întâmpinat un cer albastru, senin, fără nori. A fost un răsărit superb după spusele celorlalți, dar eu am dormit. Pe la 9 jumate deja intrau rafale făinuțe și  lumea se pusese pe poze de facebook și gonflatul aripilor.

Adi a făcut o decolare nedorită datorită unei rafale mai tari. Condiția deja începuse și i-a luat ceva timp să aterizeze înapoi, dar nu își luase mănușile, cagula, etc. Am decolat pe la 10:15 direct în ascendenţă și în câteva minute eram deja pe la 3800m. Planul era să urcăm cât putem de sus într-o primă fază, să zburăm cât mai aproape de Machapuchrre, să mergem o vale către vest după care să zburăm către est spre Besi Sahar cât ne permite ziua ca să putem ajunge înapoi pe Lakeside. Planul a ieşit întocmai. A fost cel mai frumos zbor al meu, şi nu doar al meu.

Treptat am reuşit să urc la 5215m, foarte aproape de stânci şi zăpadă....acolo era lumea mea şi eram extrem de fericită din nou. Eram deasupra la Annapurna Base Camp cu 1000m. Acolo unde alpiniștilor le ia 10 zile să facă tura  pe jos, noi ajunsesem cu parapantele în 2 zile, fără mare efort fizic....

Doar stâncă și zăpadă, nimic mai mult, imaginea perfectă, totul la dimensiuni uriașe. Simţi că zeii sunt acolo sus. Nu ai nevoie de nici o religie să îţi spună lucrul acesta. Eşti foarte mic, și totuși ai ajuns unde nici vulturii nu mai zboară...doar un om cu o bucată de material și o mână de suspante desupra capului legănându-și picioarele alene peste Himalaya, cântând. Ești singur dar nu te simți singur. Cred că nimic nu poate fi mai copleşitor decât să zbori acolo cu parapanta. Eram atât de fericită încât nu mi-am dat seama cât de tare îmi îngheţaseră mâinile decât când am intrat pe traversare câtre un vârf fără nume pe care eu îl numesc Vârful cu Zăpadă. Unii m-au întrebat dacă am simțit hipoxie. Poate am simțit...dar eram prea fericită şi îngheţată să bag și asta în seamă.

Îm doream să urc mai sus...poate era posibil dacă forţam mai tare către peretele de la Mardi Himal...aşa părea...dar era frig şi aşa nepregătită cum eram, ajunsesem la limită. Data viitoare voi şti că am nevoie de mănuşi de puf şi tuburi de oxigen..  Oricum pentru mine a fost mai mult decât am sperat şi faptul că zburasem aşa de aproape de Machapuchrre, că am avut norocul să prind termica aceea care a urcat la peste 5200m, l-am considerat un dar de la zei. Am aflat mai târziu că zborul meu a stârnit un val de discuţii pe Lakeside, în general admirative. M-a bucurat lucrul acesta. Unii spuneau că sunt un pilot bun, că aş avea mult curaj iar alţii mai ciudoşi cum că am mult noroc. :) Probabil că adevărul e o combinaţie între toate 3.  Restul zborului, de la Vârful cu Zăpadă, l-am continuat împreună cu Tomi şi Vlad, care a rămas mai în faţa reliefului şi apoi ne-a ajuns din urmă.

Şi pentru Vlad a fost zborul vieţii. Făcuse 91 km.

A doua zi eram iar hotărâţi să aterizăm pe Korchon....de fapt după zborul nostru foarte mulţi tandemişti locali s-au turat să vină pe Korchon. Companiile de tandem au fost închise pe peroada concursului şi piloţii au avut ocazia să zboare solo. Ionut Dobrică sosise cu o zi înainte, a împrumutat o aripă de la Calu şi l-am corupt şi pe el să vină după noi. Eram eu, Adi, Tomi, Ionuţ. Vlad era obosit şi făcea pauză de zbor. Am decolat de pe Dicky Danda şi am fost primii pe Green Wall. Am aterizat din nou pe Korchon dar de data asta eram ceva mai înarmaţi cu mâncare decât data trecută şi a venit rândul nostru să avem grijă de francezi.

Aterizaseră cu puţin înaintea noastră 2 francezi, unul dintre ei a fost Patrice Tourmeau, un pilot cu care mai zburasem la Bir în India. Am făcut un foc de tabără minunat cu Ionuţ pe post de fochist şef, după care am gătit supele la plic amestecate cu orez şi condimente...o combinaţie inedită pe care cu siguranţă nu aş mânca-o acasă, dar acolo mi s-a părut o delicatesă.

A doua zi am decolat devreme, pe la 9:30 şi condiţia nu părea să fie aşa de bună ca în ziua precedentă. Era mai stabil şi mai turbulent. După o oră de zbor peste Korchon, am intrat în traversare şi după mine au venit Adi şi Ionuţ. Îmi îngheţaseră mâinile din nou pentru că de data asta aveam o pereche de mănuşi şi mai subţiri. Adi se plictisise de zbor conform spuselor lui (acum pariez că ar vrea să fie acolo:) şi a aterizat în Seti Valley renunţând la lupta, în timp ce Ionuţ ar fi vrut să continue dar s-a scurs. Eu am reuşit să urc la peste 4000m în spatele Green Wall-ului. Ajunsesem înapoi pe Sarangkot la ora 12:00, înainte să se deschidă fereastra de zbor pentru concurs. A fost oarecum amuzant să apar la ora aceea matinală cu 3000m deasupra la Green Wall, deoarece la decolarea de pe Dicky Danda piloții stăteau cu aripile întinse așteptând să înceapă ziua de zbor. Pe Sarangkot nu erau în aer decât vreo 3 aripi, wind dummies....din nou am sfidat regulile concursului cu prezența mea nedorită în aer dar ce era sa fac?....nu decolasem de pe Sarangkot și nu aveam să stau în zonă decât foarte puțin. :)... Fiind ultima zi de zbor mă decisesem să nu fac nimic care mi-ar putea periclita aterizarea pe Lakeside, pentru că dimineaţa devreme urma să plecăm spre Katmandu şi mai erau o grămadă de treburi de făcut. Cu toate acestea era doar ora 12:00 ...nu mă puteam duce încă la aterizare, aşa că m-am întors înapoi pe Green Wall, de acolo pe Korchon din nou, către Dhampus şi iar înapoi pe aceeaşi rută. M-am amuzat copios când m-am intors deasupra decolării de la Dicky Danda....eu veneam de jos și piloții care așteptau acolo încă nu apucaseră să decoleze. Am aterizat pe Lakeside. Fusesem la Korchon de 3 ori în ziua aceea şi am stat în aer aproape 7 ore. A fost un zbor frumos pentru o ultimă zi în Nepal, iar faptul că noi piloţii români reuşisem să ne regăsim acolo unii pe alţii, să fim uniţi şi să dăm clasă (din nou) unora care se cred mai cu moţ m-a bucurat. Cel puţin asa am simţit eu. Zburasem în total 50 de ore şi 21 de minute în această ieşire.

Cu siguranţă ne vom întoarce şi anul viitor! Aşteptăm doritori!

Ne vedem în ceruri!  

Iamina Ilea
Clubul Sportiv MuresFly

URMARIȚI-NE

Suntem prezenți și pe rețelele de socializare