Al 12-lea Festival de Parapantă din Kwahu, Ghana

Știu că am revenit acasă din țările calde pentru că îmi îngheață mîinile și picioarele, senzație pe care am uitat-o în scurta săptămâna petrecută acolo.

Ilea Iamina

20 Apr 2017 - 5:01pm

Al 12-lea Festival de Parapantă din Kwahu, Ghana

iamina

Thursday, April 20, 2017 - 17:01

Știu că am revenit acasă din țările calde pentru că îmi îngheață mîinile și picioarele, senzație pe care am uitat-o în scurta săptămâna petrecută acolo. A fost al doilea an în care am făcut parte din echipa de piloți de tandem invitați să zboare în cadrul Festivalului de Parapantă din Kwahu, Ghana. Fiindcă era deja a doua participare la acest festival m-am întrebat inițial dacă merită efortul, chiar dacă erau cheltuieli minime din partea mea, bilete de avion, cazarea, mâncarea fiind asigurate de Autoritatea de Turism din Ghana...erau totuși drumul pînă în București la aeroport urmat de lunga călătorie cu avionul, riscul de a rămâne fără bagaje mereu prezent (care pentru mine înseamnă echipamentul de tandem), asigurarea de călătorie, tratamentul preventiv pentru malarie cu antibiotice timp de 3 săptămâni, căldura și umiditatea insuportabile pentru un european, tărăgăneala și încetineala cu care se întâmplă lucurile la vamă, uzura echipamentului, evident riscul de accidentare la decolare sau aterizare într-o țară cu îngrijiri medicale mai mult decât lacunare. Îmi ziceam că mi-am satisfăcut curiozitatea față de Ghana anul trecut și nu era neapărat nevoie să mai merg o dată. Parcă mă scotea prea mult din zona de comfort pentru ceva ce nu făceam neapărat pentru mine ci mai degrabă pentru plăcerea pasagerilor cu care urma să zbor. Totuși mă gândeam hai să mai merg o dată...ce bine m-am distrat cu echipa, ce frumos am zburat, ce mult am râs, ce oameni faini și deosebiți sunt și ce multe am învățat despre oameni în general, despre compasiune, dăruire, puterea de a fi fericit, ce bine a fost că am putut să împărtășim cu alții frumusețea zborului cu parapanta într-o țară în care acest sport este inexistent. Îmi amintesc cu drag cuvintele unei pasagere din Ghana, o fată la vreo 25 de ani, foarte tăcută în timpul zborului. Mi-a zis: "Ai cea mai frumoasă meserie.Tu faci oamenii fericiți." Și atunci mi-am dat seama că doar pentru replica asta a meritat efortul. Că pentru oamenii aceștia zborul cu parapanta este o experiență unică pe care și-o vor aminti mereu...într-un micro moment din viața aceasta am făcut și eu parte din motivul fericirii cuiva. Acest lucru nu are cum să nu ma umple și pe mine de fericire.

Din Accra am călătorit în orașul Nkawkaw din Kwahu, unde are loc marele festival de Paști, renumit în Ghana...în principiu cred că pentru marele haos care îl caracterizează. :) Paradoxal, într-o țară în care nu există decât un singur pilot de parapantă ghanez, toată lumea din Ghana știe ce este o parapantă datorită acestui festival și vâlvei care se face în presă și în televiziuni. Lucru pe care nu îl pot spune despre multe din țările europene în care acest sport chiar este pe val. Am fost întâmpinați de Ministrul Turismului și șefii de trib din satele învecinate în cadrul unei ceremonii la care suntem invitați să bem un fel de rachiu din fructe de palmier. Eu, la fel ca anul trecut am încercat să mă fofilez de la băute ca să evit orice pretext de îmbolnăvire sau diaree acută, încercând să nu par nepoliticoasă. În dimineața zilei de 14 eram pregătiți de asalt. Anul acesta au făcut parte din echipă doar 6 piloți: 4 din SUA, un japonez și eu....lume faină, toți colegii mei sunt oameni de treabă, de gașcă, piloți de parapantă veterani, profesioniști foarte buni. Cei 4 băieți locali care ne ajută în fiecare an cu căratul, despachetatul și împachetatul aripilor erau deja la datorie, fericiți că se simțeau parte din ceva atât de important pentru Ghana și bineînțeles pentru că așteptau recompensele noastre.... o minge de fotbal, niște brățări fosforescente, dinți de vampir din plastic, sandvisurile noastre de la prânz, adidașii înainte să plecam acasă erau mare lucru pentru ei, o mică recompensă în bani. Dar cred că cel mai mult doreau ca orice copil pur și simplu să îi băgăm în seamă, să vorbim cu ei, să ne jucăm, să le recunoaștem existența....și cea mai mare dorință a lor....să îi zburăm cu parapanta. 

Cele 3 zile de zbor cât a durat festivalul au fost bune. Am reușit să zburăm în fiecare zi chiar dacă condițiile au fost diferite....vânt slab, vânt tare, din toate direcțiile, cer acoperit, cer senin, averse...am avut de toate. Decolarea este una dintre cele mai dificile posibil....mic, îngust, obstaculat, în vârf de faleză....spațiul este doar pentru o singură aripă, iar pista de alergat este delimitată de corturi pe partea stângă și un șanț mare din beton pe partea dreaptă. Înclinarea pantei este bună doar că se termină brusc printr-o faleză verticală, motiv pentru care decolarea este mereu în ușor rotor....pe scurt aveai nevoie de pasager care să alerge. Pe lângă acest aspect aveam muzică dată la maxim și sute de spectatori pe 3 laturi. Deci briefingul îl făceam țipând la pasager, care auzea cam 50% și Doamne Ajută! În urmă cu 11 ani povesteau piloții mai vechi a fost un incident pe cât de dramatic pe atât de hazliu. Un pilot solo din Africa de Sud la vreo 130 de kg a ratat o decolare și s-a prăvălit peste faleză. Norocul a făcul că omul s-a agățat cumva printre crengi, copaci și nu a pățit nimic, dar nimeni nu a putut să îl ridice în coardă din cauza greutății. Pe vremea aceea nu se asigura salvare montană la acest festival, cum se face în prezent. Pilotul a petrecut o noapte sub această faleză într-o grotă până a doua zi dimineața când a fost ridicat de acolo pe coardă de către armata ghaneză. 

După festival am revenit în Accra, unde mai aveam de petrecut 2 zile. Planuisem să mergem să vedem un posibil loc de zbor nu departe de Accra, un munte la vreo 2 ore de mers cu mașina. Știam că va fi de urcat destul de mult pe jos, iar noi neavând decât tandemurile era inutil sa ne ducem fiecare echipamentul. 2 dintre piloti plecaseră deja acasă și fiind 4, am zis ca ducem 2 tandemuri și vom zbura 2-2. Zis și făcut. Mașina cu șofer a fost asigurată de Autoritatea de Turism din Ghana și în 2 ore eram la poalele muntelui cu ghidul nostru, Jonathan, singurul pilot de parapantă din Ghana. A urmat o urcare grea prin pădurea tropicală datorită căldurii și umezelii...Am găsit rapid niște băieți locali care să ne ajute cu căratul echipamentului. Ed, pilotul nostru septuagenar nu înceta să își toarne apa pe cap în loc să bea, spre disperarea noastră care încercam să menținem rezervele de apă. :) Pe măsură ce urcam panorama se deschidea tot mai mult la picioarele noastre către regiunea Volta, lacul cu același nume, cel mai mare lac de baraj artificial din lume. Am văzut babuini și baobabi în plimbarea nostră. Nu ma mir că baobabul a ajuns în povestirile multor autori renumiti. Până și eu, care nu am treabă cu botanica și biologia, mi-am dat seama că acel copac e deosebit de frumos, parcă ar dori să comunice, are o energie aparte. Culorile din Ghana nu ai cum să le uiți...verdele pădurii e crud, roșul solului aprins, îmbrăcămintea oamenilor în culori vii...ghanezii iubesc culorile, muzica, dansul, sunt înnebuniți după fotbal și ei sunt oameni pașnici, veseli, pozitivi. Ajunși pe vârful muntelui am constatat că se poate decola....era un loc mic, unde deși nu puteai întinde o aripă din cauza plantelor, era vânt tăricel, și nu era nevoie nici să întindem toată aripa nici să alergăm...mai degrabă să așteptăm un moment în care vântul nu e prea tare. Am decolat primii împreună cu unul dintre colegii mei. Ne înțelesesem să fiu eu pasager și să zburăm cu parapanta lui. Nu mi-am adus echipamentul. În seara aceea aveam avionul spre casă, riscam să nu mai am timp de împachetat. Condițiile au fost cele pe care le cunoșteam deja din Kwahu...termică slabă dar prezentă fără cea mai mică urmă de turbulență. Am reușit să ne menținem în aer mai mult de o oră și am fi zburat mult și bine....deja uitasem de noi, când colegii din cealaltă parapantă au strigat: "La ce oră trebuie să fi în aeroport?" Brusc, mi-am dat seama că eram în limită de timp și trebuie să aterizăm. Am ales un teren mare verde lângă un sat și vedeam încă din aer gloata de copii alergând spre noi. Știam că va fi din nou foarte cald. Odată ce picioarele noastre vor atinge pământul se va termina aerul condiționat și vom începe să transpirăm la greu.  

Când am aterizat și am fost asaltați de copii, colegii mei i-au întrebat în joacă: "Unde suntem? Ce țară e asta?" Toți au zis Ghana! Iar noi ca să lungim gluma: "Ghana!? Cum am ajuns așa departe?" :) 

Setea de Ghana și Africa de Vest a crescut și mai mult în mine cu această nouă aventură în ciuda dubiilor de la început. Ne-am zis că dacă mai ajungem acolo și anul viitor, vom sta mai mult, ne vom duce simplele ca să zburăm solo, distanță și să explorăm mai mult..... Cu siguranță nu voi zice niciodată nu unei aventuri cu parapanta în mijlocul nicăieriului. 

Să ne vedem în ceruri!

Iamina Ilea

Instructor Parapantă

Club Sportiv MuresFly

 

URMARIȚI-NE

Suntem prezenți și pe rețelele de socializare