Aventura zborului în Muntii Stâncoși și Sierra Nevada

"Zborul nu se măsoară în kilometrii ci în zâmbete" este celebra vorbă a unui prieten de-al meu  pilot și înțelept din Cluj: Mișu Hagianu :)

Ilea Iamina

19 Nov 2015 - 9:46am

Aventura zborului în Muntii Stâncoși și Sierra Nevada

iamina

Thursday, November 19, 2015 - 09:46

"Zborul nu se măsoară în kilometrii ci în zâmbete" este celebra vorbă a unui prieten de-al meu  pilot și înțelept din Cluj: Mișu Hagianu :)

Am aterizat cu avionul în Salt Lake City, Utah, unde mă aștepta prietenul meu bun din Nepal, Mitch Riley. Încă din avion făceam zboruri în mintea mea de-a lungul imenselor, nesfîrșitelor creste pe care le vedeam prin hublou. Deci acesta este Vestul Sălbatic....Extraordinar.

Am călătorit prin deșert câteva ore până într-un orășel în munți Ketchum, Idaho. Aici a fost baza noastră timp de 2 săptămâni în care am zburat de la mai multe decolări. Mitch locuia într-o casă cu mai mulți piloți și oameni buni de munte. A împărțit cu mine fericit garajul, care era camera lui din casă. Primul meu zbor a fost dinamic, pe Sky Ridge, o pantă care la noi ar trece drept munte, cu o seletă împrumutată. Bagajul meu de cală nu a ajuns odată cu mine din cauza întârzierii unei dintre legături. Totuși inspirația mea de a duce mereu aripa în bagajul de mână nu m-a lăsat în impas. Odată cu sosirea bagajului am fost în extraz! :) Nu am pierdut cele mai valoroase bunuri materiale pe care le posed: parașuta și parte din echipamentul de parapantă. Al doilea zbor a fost o tentativă de zbor de distanță într-o zi nu foarte bună.  Decolarea de xc se numește Mt. Baldy, iar primul meu zbor de aici a fost de aproximativ 15km în rotor și cer acoperit. Este o decolare direcția sud-est, dar vântul predominant este vest, ceea ce face ca decolarea să fie tot timpul în rotor și prima parte a zborului teribil de turbulent. După o serie de zboruri mărunte dar frumoase și multe ture cu bicicletele am avut parte de o zi bună pentru distanță. Asta însemnând soare și vânt acceptabil din vest, insă foarte stabil, fără nici un nor. Am decolat de pe Mt. Baldy împreună cu alți 5 piloți care erau pregătiți pentru un zbor mare. Știam că unii dintre ei își puseseră în cap să zboare până la King Mountain, un munte la vreo 100 de km distanță, parte din Big Lost Mt. Range. Aveam de trecut o vale foarte mare, care mie mi se părea imposibil de traversat dintr-un singur glide la momentul respectiv, Big Lost Valley, Marea Vale Pierdută, un nume bun pentru acea vale slab populată, iar pentru a ajunge la ea, trebuia sa zburăm peste o trecătoare înaltă fără locuri de aterizare și doar un drum de pământ. Pentru mine totul era nou. Nu aveam nici un plan...decât să stau în aer cât se poate de mult și să zbor cât mai departe. Ei erau pregătiți cu tub de oxigen, haine groase, apă, mancare, Spot. Unii piloți de acolo zboară din start pregătiți pentru eventualitatea că vor trebui să petreacă noaptea afară, cu sac de dormit, cort, primus, etc....Eu nu aveam decat haine groase si Spotul. Spotul e vital. Totuși am avut un minim de decență în respectarea unor reguli nescrise. Telefonul meu era incompatibil cu rețelele de telefonie mobilă din SUA, așa că am renunțat la ideea de a avea un telefon...oricum șansa de a avea semnal unde aterizezi se zicea că e mică.

Ca de obicei eu aveam legătură mică cu realitatea. Mă pregăteam să înfrunt înălțimile într-unul din cele mai tari locuri de zbor din lume și lăsasem lucrurile în dorul lelii. Ce va fi va fi...Undeva tot oi ateriza...mă descurc. Va fi bine. Gândirea omului umblat prin lume și fără casă. Îmi amintesc cu drag de un zbor bivuac pe care l-am făcut în Himalaya cu un bun prieten anul acesta în martie. Eu nu aveam la mine decât un pachet de gumă de mestecat și o sticlă de apă. Cred că am fost un partener jalnic la acea aventură. Nu eram pregătită. Ne-am înțeles pe stație să aterizăm pe un munte unde-o da Domnu și să dormim acolo. El a împărțit cu mine tot ce avea...cortul minuscul de bivuac, sacul de dormit, termoizolantul, mâncarea. Amândoi am dormit prost, sau mai degrabă nu am dormit deloc și zborul din ziua urmatoare a fost frumos, provocator, pe teren necunoscut. El, prietenul meu, m-a criticat pentru lipsa mea de inspirație, dar a luat și el gumă din pachetul meu și am râs copios pe tema faptului că probabil suntem primii oameni care rod gumă de mestecat pe acel vârf inaccesibil de munte. Cred că nu mă voi dezvăța niciodată de a lua lucrurile foarte în neserios....și nici nu cred că vreau. Așadar am decolat împreună cu piloții aceștia și am început să urcăm termic. I-am urmat în prima traversare, către est. Eu mi-aș fi dorit să zbor mai degrabă către Boulder Mt., în altă direcție, către nord, ca să evit trecătoarea îngustă, dar mi-am zis că voi hotărî la fața locului în funcție de câtă înălțime voi lua înainte de traversare. Am ajuns ultima cu înălțime mică pe partea cealaltă a văii, dar de multe ori avantajul este în favoarea celui care rămâne la urmă și îi vede pe cei din față. Termicile erau turbulente din cauza inversiunilor și era destul de greu de urcat. Le pierdeai, le găseai din nou...mi-am dat seama că e o zi în care nu ai ce să te duci cu înălțime mică. Trebuia să stai să duci termica cât se poate de sus pentru că de jos urcai greu și aveai de furcă cu toate straturile de inversiune. Piloții cu care zburam încercau să zboare repede și jos, unii dintre ei s-au scurs treptat la traversări. Am reușit să zbor peste trecătoare foarte sus, la peste 4000 m. Eu încercam să urc cât mai sus ca să vad priveliștea. Multi ma intreaba de ce zbor cu parapanta...poate ca e doar privelistea. As da 100 de vieti fara zbor pentru una in care sa vad mereu Pamantul de sus. Si cine stie? Poate ca am dat si am ajuns aici. Am ajuns la 4600m și relieful era mult sub mine....Munții Pioneer și alți munți cărora nu le știu numele....șiruri montane nesfarșite, vaste arii nelocuite, cât vezi cu ochii. Eram fericită. Îmi ziceam că e cel mai frumos zbor pe care l-am făcut vreodată. Dar sa nu ma credeti. Eu zic asta la fiecare zbor pe care il fac. Eram profund impresionată și onorată că mi se dăduse șansa asta în viață, șansa de a zbura în Munții Stâncoși. Treptat am reușit să îi ajung din urmă pe cei doi piloți care mai rămăseseră în aer: Nate Scales și Matt Farmer. Îi auzeam pe stație și am putut să urmez linia pe care zburau ei. La un moment dat ne-am bagat pe o creastă montană destul de joasă și foarte izolată unde ne-am luptat mult să ieșim la liman. Termica nu urca mult mai sus de 3000m și era un loc în care nu vroiam să aterizăm, fiind departe de orice drum. Ei reușiseră să treacă pe o crestă mai înaltă să se salveze, eu ma pregăteam deja să aterizez la baza unor dealuri....eram fericită cu zborul pe care îl făcusem. Vazusem acel paradis de sus, am simțit extazul zborului, țelul meu era atins. Depuneam armele. Chiar dacă aveam să merg pe jos cîteva ore, aveam apă, era bine.

Cred ca aveam 100m de la sol când variometrul meu a început să piuie. A fost revelația zilei. Am facut un 360, încă unul, era o termică slabuță dar constantă și așa încet și cu răbdare m-am salvat și eu pe cresta montană mai înaltă de unde am intrat în traversarea văii mari, Valea Pierdută. Am ajuns foarte jos pe partea cealaltă a văii, la baza muntelui, dar știam că acolo oricât de jos voi ajunge, muntele va funcționa pentru că era o imensă față vestică care se intinde pe cateva sute de km: Big Lost Mt. Range. Și odată ce voi fi pe muntele respectiv va trebui doar să rămân pe creastă până la King Mountain. Îi auzeam pe stație pe piloți. Nate îmi zicea ca dacă am reușit traversarea, Big Lost funcționează, m-am scos, ne vedem în orașul Arco. Cu toate acestea nu a fost atât de simplu pe cât mă așteptam și culmea a fost că partea mai grea a zborului abea începuse. Eram deja destul de obosită după 4 ore de zbor și condițiile de pe Big Lost au fost tari, se pornise vântul de vale care se simțea până la altitudinea de 3400, acolo era un strat de inversiune peste care vântul era nord vest. Eu aveam nevoie de nord vest să merg cu vânt de spate, însă nu reușeam să ma mențin sus și luptam eroic împotriva unui vânt de față din direcția sud și a rotoarelor laterale. Am intrat în impas la câteva traversări și ajunsesem periculos de jos....eram din nou în situația de a ma scurge departe de orice drum. În special la una dintre traversări unde masivul muntos face o curbă ca un fel de golf. Acolo am intuit un efect venturi destul de puternic și nu știam cum să abordez terenul. Țin minte că printre întreruperi l-am întrebat pe Nate pe stație ei cum au trecut acolo. El mi-a raspuns plin de elan să stau sus că nu voi aveam probleme, condiția e foarte bună, ei insă au avut probleme pentru că au ajuns foarte jos.....nu am mai răspuns pe stație că și așa abea mă auzea...faza cu statul sus e cam tardivă.....și eu eram jos. Nu am avut de ales decât termica din rotoare și hai hai hai hai...printre închideri și turbulențe am reușit să sar de pe o crestă pe alta și să mă apropiu de King Mt. Am mers foarte încet având în vedere că era o distanță de aproximativ 30km. Și nu reușeam nicicum să trec de inversiunea de la 3400...Înainte de ultima traversare îmi amintesc că eram foarte obosită...mi-am zis mai încerc încă o termică și dacă nu urc peste inversiune ies de pe munte și ma duc să aterizez în vale...nu știam cât mă mai ține norocul să țin aripa deschisă deasupra capului și zborul aproape de relief în condițiile acelea mi se părea prea periculos. Întotdeauna când renunți, atunci se arată minunea la care sperai. Și în zbor ca și în viață....când încetezi să te înverșunezi iată termica! Am urcat din nou la peste 4000m și dintr-o singură traversare ajunsesem deasupra Vârfului King Mt. Tocmai la timp pentru a-l vedea pe prietenul meu, Mitch Riley, decolând de acolo. Eram bucuroasă să îl văd în aer...același prieten cu care împărțisem o gumă de mestecat pe o creastă solitară în Himalaya. El decolase cu noi și pierduse termica după aproximativ 30 km de zbor. Se întorsese sa ia mașina și să vină să ne recupereze pe noi, cei 3 care reușisem să ajungem la King Mt. Însă a ajuns la timp să facă și el un zbor lejer de seară pe King Mt. Eram fericită. L-am anunțat pe stație că intru și eu în traversare către orașul Arco, unde aterizaseră Nate și Matt, dar probabil nu voi ajunge până acolo. Voi ateriza pe marginea drumului de pământ. A fost o aterizare lină, vântul era slăbuț și laminar. Era trecut de 6 seara. Zburasem toată ziua și eram foarte fericită. Îmi înghețaseră mâinile bineînțeles, mă dureau brațele, eram obosită, dar ce mei conta..cât zburasem? peste 100 de km...nu era un record mondial, nici unul local, nici măcar un record personal. Era mult mai mult de atât...un zbor de o mie de zâmbete.

Zborul meu poate fi vizionat în 3D pe doarama aici http://www.doarama.com/view/575139
 
După Idaho, am plecat în California, la concursul din Owen’s Valley, unde am avut 5 zile de zbor epic, ceea ce a mare lucru pentru o vale vântoasă și capricioasă ca Owen’s. Mi-am dorit să zbor Sierra Nevada și White Mt., Munții Albi, lucru care s-a împlinit. Concursul s-a desfășurat doar pe lanțul muntos White Mt., dar în ziua de antrenament am plecat împreună cu alți câțiva piloți să zburăm în Sierra Nevada. Era o zi foarte stabilă din nou cu multe inversiuni. Practic pot sa rezum ziua aceea foarte succint: am zburat până m-au ținut balamalele după care am ieșit pe mijlocul văii și am aterizat. Condiția era tare, mult mai tare decât orice zburasem eu până în momentul respectiv și la un moment dat se pornise vântul de vale, care în majoritatea zilelor acolo este foarte puternic. Dar mă declaram foarte fericită. Văzusem din aer cea mai spectaculoasă parte a munților Sierra Nevada, respectiv Mt Whitney, cel mai înalt vârf, și mi s-a părut un vis. Un prieten de-al meu îmi spusese că Sierra Nevada sunt Dolomiții Americii. În momentul respectiv mi s-a părut că sunt Dolomiții la puterea a doua. Suntem mici, foarte mici pe lângă titanii aștia. 
Concursul a fost frumos. A fost un lucru extraordinar să pot fi acolo. Momentul meu de glorie a fost când am ajuns la peste 5000m. A fost un triunghi plat în Munții White și reușisem să închei taskul. Condiția era de vis.Termice foarte tari și pufuleți albi undeva departe la peste 6000m, pufuleți la care nu ajuns nimeni pentru că restricția în concurs era de 18000 de picioare, adică 5400m. Înghețasem bineînteles, la un moment dat mi se făcuse greață de la lipsa de oxigen, dar cred ca am ignorat totul. Eu nu aveam oxigen pentru că nu avea sens să îmi cumpăr. Era scump iar noi în Europa nu zburăm cu oxigen. Eram prea pierdută în extaz ca să mai conteze că îmi era frig sau greață. Nu am aterizat. Încercam să ma concentrez pe culori, sa fac matematică ușoară...4+5, 6+7....am fost sfătuiți dacă ne simțim rău să ne facem testul culorilor și matematică elementară...dacă nu știi 1+1 ar fi bine totuși să aterizezi. Ești afectat de lipsa de oxigen. 
În cele din urmă am ajuns în Santa Barbara, California, unde am stat ultima lună. Am zburat și aici zboruri mărunte și pitorești și am încercat să învăț surf.  Zic încercat pentru că nu ai cum să înveți surf într-o lună...dar cine știe? Poate mă voi întoarce. 
Multă lume întreabă: Există risc în parapantă? Risc există, dar este magic, interesant, provocator, incitant, distractiv....și ce altceva o să facem cu viețile noastre?...Iar alții mă întreabă: Ce concursuri ai câștigat? La ce înălțime ai urcat? Câți kilometri ai zburat? Întrebări atît de irelevante pentru zbor. Am participat, câștigat, am fost sus, mulți kilometri...dar nu numerele rămân în suflet. Oamenii sunt obișnuiți să măsoare și să cuantifice crezând că astfel pot atribui o adevărată valoare lucrurilor, faptelor....așa suntem noi. Zborul ca și cățăratul pe stânci, pe munții înalți nu se rezumă la distanțe mari, kilometri, înălțimi, recorduri, câștigarea unor concursuri ci are de-a face cu alegerea unei linii pe care vrei să o zbori, un traseu, într-o  provocare care te face să îți descoperi adevăratul potențial într-un spațiu în care nu te vede și nu te aude nimeni. Și există o puritate în acest aspect mult mai valoros decât scorurile. 
Ei fraților....mintea îmi stă deja la alte zboruri, alte aventuri. Mai există un continent pe care mi-ar plăcea foarte tare să zbor cu parapanta...Australia. Dar ce vorbesc? Încă nu am fost la zbor nici în America de Sud. Așa că: Pe cai că se filmează! ;) 
 
Cu drag am împărtășit această poveste,
Iamina Ilea
Instructor parapantă la Clubul Sportiv Mureș Fly

URMARIȚI-NE

Suntem prezenți și pe rețelele de socializare