Trei luni cu parapanta în Alpi

Am revenit în țară cam de 3 săptămâni dintr-o excepțională aventură : 3 luni în traversarea Alpilor cu parapanta, încă un vis împlinit :)  În ultimii ani, de când am renunțat la un job și o viață convenționale, trăiesc un vis continuu din care nu vreau să mă mai trezesc.

Ilea Iamina

25 Sep 2016 - 7:44pm

Trei luni cu parapanta în Alpi

iamina

Sunday, September 25, 2016 - 19:44

Am revenit în țară cam de 3 săptămâni dintr-o excepțională aventură : 3 luni în traversarea Alpilor cu parapanta, încă un vis împlinit :)  În ultimii ani, de când am renunțat la un job și o viață convenționale, trăiesc un vis continuu din care nu vreau să mă mai trezesc. Lucrurile s-au legat într-un mod magic şi tot ce am visat vreodată, primesc pe tavă ca un copil care primeşte darurile lui Moş Crăciun după ce a scris scrisoarea.

M-am pus să scriu câteva cuvinte pentru că mi s-au adresat întrebări. Nu am făcut filmări, poze am făcut sporadic cu telefonul și am postat puțin pe facebook pentru prieteni familie, nu am avut aparat foto și de postat zboruri tot sporadic, când mai apucam la un computer. Nu am făcut valuri legate de ieșirea aceasta pentru că am fost pur și simplu prea ocupată cu zburatul şi trăitul clipei. 

Am fost întrebată lucruri de genul: cum sau de ce am ales să fac acestă ieșire, care a fost scopul, dacă vreau să merg la X-Alps, cum am ocolit cheltuielile mari din Elveția, unii m-au compatimit, credeau că am stat 3 luni în mașină și am mâncat mâncare gătită pe primus, de ce nu am făcut mai multe zboruri mari, etc. Așa că o să încerc să iau totul pe rând.

De mai mulți ani urmăresc vremea bună să zbor în Alpi și am prins zile frumoase, zboruri superbe, dar visul de a traversa Alpii și de a lega zborulețele astea pe perioada unei veri întregi nu poate fi egalat de ceea ce am făcut înainte. Anul acesta am avut ocazia să fiu invitată la antrenamentul pentru X-Alps al unei echipe din SUA, prieteni apropiați alături de care zburasem de multe ori înainte: în Alpi, SUA, Australia, Nepal. Deși aveam deja angajamente pentru vara asta, am renunțat la tot pentru că o ocazie ca asta vine rar. E una să umbli bezmetic prin Alpi, să ghicești particularitățile locale și să scoți zboruri din burtă, e alta să mergi cu o echipă de atleţi profesionişti care face asta de mai mulţi ani și cunosc bine Alpii. Pentru mine a fost ocazia perfectă de a învăța tot ce se poate despre Alpi într-un timp relativ scurt (3 luni pentru Alpi nu ajunge credeți-mă), de a zbura în siguranță și de a face zboruri deosebite, zboruri despre care auzisem doar din povestirile prietenilor și le vedeam ca pe ceva intangibil. A fost foarte interesant și educativ să văd cum lucrează echipa în X-Alps, planificarea zborului, comunicarea, problemele pe care le-au avut la zborurile din ediția trecută și cum încercau să le rezolve. O serie de lucruri pe care din exterior noi nu le observăm urmărind cursa.

Ca să răspund și la întrebarea legată dacă doresc să particip la X-Alps: absolut NU. X-Alps este un concurs de anduranță, durere și tortură fizică, lucruri de care eu nu sunt adeptă, iar zborul se desfășoară în condiții extreme. Nu este vorba de urcat la Rimetea pe stâncă sau pe Ernei.  

Țelul nostru principal la această ieșire a fost acela de a acoperi cât mai mult teren, fie în zbor fie pe jos, dar nu în stilul X-Alps, ci în stil lejer. Nu am alergat prin ploaie pe șosele....decât neintenționat, am dormit în hoteluri și pensiuni. Am zburat când vremea a permis, iar când nu, urcam pe munți pe jos sau înotam la piscină sau în lacuri. Nici nu ne-am încăpățânat să batem în cuie traseul cu turn-pointuri de la est la vest pentru că nu avea sens. Ne-am relocat când și unde a fost nevoie în funcție de meteo. Traseul nostru a fost un fel de zig-zag mai degrabă decât o traversare convențională de la est la vest. Am decolat din multe locuri neoficiale pe lângă cele consacrate, am pierdut numărătoarea pe la decolarea 60...practic am zburat în fiecare zi în care era decolabil...chiar şi pentru un DV sau un zbor de 30 min. Febra zborurilor mari a fost înlocuită de febra zborurilor frumoase, interesante sau mai degrabă de dorința de a zbura anumite linii. Am fost mereu în mișcare.    

Cheltuielile din Elveţia nu le-am ocolit...nu prea ai cum să ocoleşti lucruri de genul acesta acolo. Elveţia este ceea ce este...un paradis turistic pentru oameni cu bani. Deci am cheltuit ...fără număr. Nu am stat 3 luni în mașină, nici la cort, decât ocazional când nu aveam de ales. Campigăreala cu mașina și cortul merge 2-3 săptămâni maxim, dar nu 3 luni de zbor intensiv și activitate fizică. Sau oricum nu dacă vrei să fii în formă maximă. Sau nu pentru mine. M-am înmuiat și eu...ce să-i faci? Vorba unui bun prieten de-al meu umblat prin munți și frig:"Osul bătrân la căldură trage"

Eu am ajuns în Alpi pe 1 iunie, prima oprire a fost Greifenburg, unde m-am întâlnit cu prietenul meu din SUA, Mitch Riley. Urma să zburăm în Sud-Tirol o săptămână, după care venea și restul trupei. Vremea nu a fost strălucită prima parte din iunie și lucrurile s-au complicat puțin când Bruce a agățat un cablu în Timmelsjoch Pass și şi-a rupt aripa. Ruptura ne-a costat cam o săptămână de stat pe tușă și așteptat. Evident, legile lui Murphy nu dorm niciodată...cea mai bună zi a verii în Sud-Tirol a fost în cursul acelei săptămâni. Cristi Deacu reușise să facă un mega zbor de la Antholtz în acea zi. Restul lunii iunie a fost mai mult alegătură prin ploaie decât zbor...Am coborât în sudul Elveției, zona Bellinzona-Locarno, am zburat între un CB și altul, după care am încercat să scăpăm către Bassano și Slovenia. Bassano a fost scăparea noastră în repetate rânduri dacă vremea nu era de zbor nicăieri altundeva...în general în zilele cu fohn. Așa că aici apare prima mea recomandare de zbor pentru cine dorește să facă airtime. Aviz piloților intermediari. Condițiile la Bassano mi s-au părut foarte consistente și pașnice. Aterizări mari și multe. Distanțe mici ușor de făcut, peste 100km...terenul se complică puțin. În Slovenia zburasem de multe ori înainte. Este convenabil ca prețuri și triunghiuri plate. Stilul de zbor (vorbesc de Sorica), mult în termodinamica pantei pe speed și la firul ierbii însă nu este neapărat pe gustul meu. Îmi amintește puțin de Kenya...Îmi plăcea mai mult acolo când eram pilot intermediar. Făcusem primul meu zbor de distanță cu parapanta de la decolarea Stol. Unii piloți apreciază acest stil de zbor și este foarte ușor pentru piloți intermediari să facă distanțe 50+, pentru piloţi experimentaţi 200+. Aceste locuri sunt paradisuri are turismului cu parapanta și mereu aglomerate. Un lucru e garantat. Dacă ziua e bună, nu veți fi singuri la decolare, iar dacă sunteți singuri, puneți-vă semne de întrebare. La Sorica este mai complicat cu accesul la decolare. În zilele bune pentru Sorica (destul de puține comparativ cu Kobala și Stol), piloții se organizează cu transport, dube, e bine să fiți un pic angrenați în dinamica locală.

Încercând să fim în locul porivit am alunecat încet către nordul Franţei, şi am explorat câteva zile zona de lângă Grenoble şi Annecy. Ceea ce era prioritar pe lista noastră era Elveţia, în special Berna Oberland. Eu nu făcusem niciodată un zbor consistent de aici şi băieţii lucrau la un traseu pentru trecerea din Berna Oberland către nordul Franţei. Mai exact pândeam o zi pentru a decola de pe Niesen. În zilele mai limitate ca şi posibilităţi am decolat din Lauterbrunnen, Grindelwald, decolările din jurul Interlakenului, nişte locuri absolut sublime (şi dacă expresia asta e un pleonasm, pentru Elveţia se poate folosi). În general zburam local sau eram puşi la sol repede de vânt tare. Am prins în cele din urmă 2 zile de basm pentru a zbura de pe Niesen. Nimic din ce am vazut vreodată în Alpi nu mi s-a părut mai spectaculos, mai pitoresc sau mai complex decât zborul în Berna Oberland. Eiger, Monch, Jungfrau, stâncile de la Lauterbrunnen şi Kandersteg, lacurile de la Interlaken, Ochinensee în Kandersteg, verde, alb, albastru, stâncă, gheţari, zăpadă...toate culorile şi strălucirea pe care ar putea să o ofere Alpii pe o suprafaţă foarte mică. A doua zi reuşisem să traversez creasta principală cu înălţime mică, la rasul stâncilor, în valea Ronului, într-un zbor al sufletului meu. Nu credeam că voi avea vreodată curajul să fac mişcarea asta şi am fost foarte fericită. Reuşisem să zbor Valea Ronului până în Goms, să evit spaţiul aerian de la Sion care pentru mine a fost un ghimpe în creier tot timpul cât am zburat în Wallis zilele anterioare. Ştiam şi văzusem că vântul în Valea Ronului e foarte tare, aterizările problematice şi în plus spaţiul aerian. Am aterizat în singurul loc în care mi-aş dori să aterizez și îl aveam în minte, pe cel mai mare câmp verde din Goms în vântul care cobora deja din Grimsel cu 30 km/h. Ziua următoare mi-a ieşit un zbor pe care îl consider cea mai mare realizare a mea în Alpi, zborul peste Furka Pass şi gheţarul Rhonului. A fost o bucată de 50 km. Furka Pass îl trecusem în repetate rânduri cu maşina înainte dar nu am crezut că voi prinde vreodată ziua când ar putea fi zburabil şi mai ales mie să mi se pară abordabil un astfel de zbor. Nu am avut plafon înalt, am ajuns în pas cu înălţime mică şi am avut de luptat cu vântul care cobora deja de pe gheţar şi rupea termica. Aş fi renunţat instantaneu dacă prietenul meu, Bruce, nu era mai jos decât mine...am insistat în termica aceea ruptă şi înclinată foarte tare către sud (era deja târziu şi vântul începuse să coboare de pe gheţar) atât cât să nu aterizez în pas...am trecut pasul la mustaţă, cu câţiva metri peste relief şi dincolo instantaneu am cazut sub relief în rotor (în zilele când se poate traversa Furka vântul este sud-vest). Aşa că scrâşnind din dinţi cu piciorul pe speed şi gândul la rezervă am încercat să mă depărtez cât mai mult de pas. Auzisem povestea zborului de la nenumăraţi piloţi, pentru mine zborul acesta era un mit, ştiam pe de rost la ce să ma aştept. Aveam cuvintele pilotului elveţian, Sebi Benz, în minte...”după pass eu de multe ori am ajuns sub nivelul drumului dar este o termică tare în faţă” ...acolo eram şi eu, sub drum. Din fericire acolo era şi renumita termica cu care am urcat la peste 4000m ca să mă delectez în final cu toată  măreţia gheţarului. Mi s-a părut mijlocul mijlocurilor, centrul centrului. Nu poţi să fii mai în centrul Alpilor decât la izvorul Rhonului. Aceleaşi întinderi nesfârşite de creste acoperite de gheţari...fericire supremă.

Spaţiul aerian restricţionat e o problemă în Elveţia. Trebuie verificat în fiecare zi pe internet care spaţii sunt active, care nu, şi se respectă ca Tatăl Nostru, iar mulţi dintre piloţii elveţieni zboară cu staţii de aviaţie. E un spaţiu aerian încărcat şi avioanele supersonice le auzi aproape mereu...foarte aproape. Particularităţile locale sunt multe, zborul este dificil, multe secţiuni fără aterizări sau problematice, văile înguste. Mult mai problematic decât zborul în Sud-Tirol sau Pinzgau unde ai aterizări cu nemiluita şi condiţiile sunt mai iertătoare dacă mai greşeşti sau nu ştii.

Am zburat câteva zile în Verbier, unde ne-am oprit la casa unor cunoştinţe, nişte băieţi englezi care au o şcoală de zbor acolo. Am încercat şi sperat să putem zbura bucata de creastă dintre Verbier şi Zermatt, şi Mattertal, dar nu am avut condiţii. Am incercat să abordăm problema din toate direcţiile dar ne-am ales doar cu multă umblatură pe jos, care a fost nespus de frumoasă dar ne-a lăsat gura apă...după zbor. Am incercat să zburam din Zermatt, după aceea de la decolarea de la Moosalp, din nordul Mattertal, după aceea am urcat în Saastal. Am lasat-o aşa până la urmă cu promisiunea că mă voi întoarce să o zbor într-o altă vară...porţiunea de 50-60 km dintre Grand Combin/Petit Combin şi Simplon Pass (zona cu Monte Rosa, Matterhorn, Weishorn, Weissmeis, etc). Acum de acasă, din căldura dealurilor ardelene mă simt în stare...atunci și acolo, uitându-mă de jos în sus nu știam dacă aș avea curaj să zbor canioanele acelea gigantice pe partea de sud a văii Rhonului chiar dacă aș avea condiții bune. Perspectiva se schimbă dacă ești sus. Terenul devine mai abordabil câteodată.

Un pic îi invidiez pe piloții elvețieni...au cele mai faine și cele mai grele locuri de zbor din Alpi. Am înțeles de ce ei ajung să fie mult mai buni piloți decât cei mai buni din lume. 

Traseul nostru a trecut prin Bavaria, Dolomiţii, Brenta, masivul Mont Blanc, din nou Franța.... o pleiadă de zboruri mici şi ture prin munţi.

Sudul Franţei îl recomand cu căldură pentru luna august. Zona Laragne-Monteglin, St Vincent Les Fortes, St. Andre, cu alte cuvinte Alpii Maritimi. Sunt radical diferiţi de restul Alpilor. Parcă nici nu eşti în Alpi ci mai degrabă în Spania. Relieful devine fragmentat, mai mic şi foarte interesant de zburat cu multe linii de convergenţă, climatul e uscat, peisajul gălbui, stîncos şi condiţiile tari. Deşi la prima vedere nu pare deosebit de spectactaculos, ceea ce mie mi s-a părut deosebit faţă de restul Alpilor a fost înălţimea pe care o aveam deasupra reliefului. În munţii înalţi rareori ajungi sa fii deasupra crestelor principale..la 3000m eşti sub relief în multe locuri. Acolo, la 3000m aveai 1000m peste creste. Şi am prins plafoane înalte, climatul fiind uscat nu este neobişnuit. Mie personal mi-a plăcut mai mult zborul aici decât în nordul Alpilor Francezi (excepţie poate masivul Mont Blanc, doar pentru că am o slăbiciune pentru ghețari și stâncă:)

Ar fi prea multe de povestit despre Alpi....Daca acum cineva m-ar întreba unde i-aş recomanda să meargă la zbor în Alpi i-aş zice că oriunde şi depinde ce îşi doreşte să realizeze. Este important să vă documentaţi, să stiţi ce vreţi să zburaţi şi să cunoaşteţi particularităţile locale. Este o diferenţă enormă între pilotul care cunoaşte relieful, meteorologia locală, liniile de convergenţă, schimbarea vânturilor de la o vale la alta sau în decursul zilei, etc. faţă de unul care bâjbâie. Recunosc că am făcut în anii trecuţi zboruri mari fără cunoştinţe adecvate şi la fiecare zbor au fost aspecte care m-au surprins. Aspecte pe care ceilalţi piloţi din aer le cunoşteau, au putut să le evite din timp şi să zboare liniile cele mai eficiente, pe când eu evitam doar după ce luam închideri.

Am sărit cu paraşuta în Neuchatel, Elveţia şi la Gap-Tallard, Franţa. Gap-Tallard primeşte nota 10 ca bază, profesionalism, organizare, preţuri, tot. Recomand. La Neuchatel a fost o organizare ad-hoc. Locul, absolut superb, oamenii draguţi, dar nu se desfăşoară activitate în mod normal în acea locaţie decît ocazional, aşa că neavând facilitaţi am pliat paraşutele la soare şi în vânt. Priveliștea de sus însă a fost mega mega bestială, vis cu aripi.

Zborul în Pinzgau, Austria şi Pustertal, Italia, le-aş recomanda ca prime locuri unde să învătaţi elemente din zborul de distanţă în zona alpină înaltă. Sunt locuri mai iertătoare, aterizări din plin, decolările sunt consacrate pentru zborurile mari de distanţă, piloţi cu nemiluita într-o zi frumoasă: Stubnerkogel, Stoderzinken, Speikboden, Antholtz, Kronplatz sunt cele mai populare și populate decolări.

Eh, ce călătorie mai urmează în curând...Doamne, lungă e lista viselor şi tare îmi place să studiez harta Pământului care stă atârnată la mine în cameră. V-ați prins: Am o dragoste veche pentru geografie și dorul de ducă...insule în Pacific, munţi în deşerturi...faină-i lumea tare, şi să zbori sus singur singurel peste ea e şi mai fain. Lumea întreagă e un teren de zbor. Sper să mai vină Moş Craciun pe la mine. ;)

Zboruri frumoase vă doresc şi să ne vedem în ceruri!

Iamina Ilea

Instructor Parapanta, Pilot Tandem la MuresFly

URMARIȚI-NE

Suntem prezenți și pe rețelele de socializare